Poate. Cunosc români care visează să plece din ţară, undeva unde e bine şi frumos şi „altfel”, dar cam atât. Cunosc români care, într-un final pleacă, dar tot pe noi, cei de aici ne sună. Şi ne dau păreri. Şi comparaţii – o listă sinceră de avantaje şi defecte. Apoi, de Sărbători, se adună şi petrec. Totul se transformă, în această perioadă, într-un cronometru arzător. Iar timpul se scurge. Ei pleacă înapoi cu un dor deja instalat. Cunosc şi străini care s-au stabilit aici şi ne promovează tradiţiile. Pe banii lor.
Ştiu şi vechea zicală de stradă: „România e frumoasă, locuitorii ei o strică”. Şi ar fi aşa, dacă aceiaşi oameni nu ar avea prieteni la care ţin sincer şi dacă nu s-ar bucura că, atunci când merg în excursii prin sate sau oraşe mioritice, cunosc „oameni mişto”.
Noi iubim România. Dar nu o ştim. Îi strigăm numele, atunci când suntem puşi în situaţii în care doar ea este soluţia. Ştiţi la ce mă refer? Sigur ştiţi, pentru că aţi avut, la un moment dat, măcar una dintre problemele de mai jos. Şi aţi reacţionat ţipând „România” şi refuzând orice altă variantă, pentru că aveaţi nevoie de o singură alegere ca să aveţi soluţia în mâini.
Aţi fost în Maramureş, pe lângă Tisa? Ori în Vama Veche? Atunci cunoaşteţi mesajul pe care îl primiţi pe telefonul mobil: „Welcome to Ukraine/Bulgaria”. Totul e frumos, până atunci, fie că ştiaţi ce o să vedeţi, fie că nu. Dar în momentul acelui mesaj, restul păleşte, iar intenţia de a vă suna apropiaţii şi a le spune că totul e bine, dispare. Bâţâiţi puţin telefonul şi ţipaţi la el: „Nu, bă, sunt în România”. Da, România! Acolo sunteţi, nu în altă parte. În ţara voastră, care vă dă avantajele unor mii de minute în reţea.
Aţi comandat vreun produs de pe vreun site internaţional? Poate că el se găseşte la noi în ţară, dar e nevoie de muncă şi căutări. Sau poate nu. Şi completaţi, într-una, date. Apoi, trebuie să vă bifaţi ţara de reşedinţă. Iar mişcarea fără efort ar fi să ajungeţi la litera “R” şi să vă continuaţi activitatea. Până când observaţi că ţara aleasă este micuţa “Reunion”, iar voi trebuie să vă reparaţi greşeala: “nu, stau în România, asta e informaţia corectă. Nu-mi trimite aiurea coletul, pentru că asta e ţara mea”.
Dar concertele? Sunt unele concerte atât de rare şi de scumpe încât vă gândiţi dacă să participaţi sau nu la ele, pentru o secundă. Dubiul dispare cu repezeală, cu cât numele de pe afiş începe să vă sune a piese în cap. Sunt acele evenimente care au făcut un aproape idol de-al vostru din copilărie să urce pe scenă. Apoi, el spune: “Hello, Budapest”. Vă intrigaţi. Pentru că “nu frate, eşti în Bucureşti, România. Nici nu te-ai documentat, mă”.
Sau, pur şi simplu, mergeţi undeva. Şi vă opreşte cineva. Ştiţi acel străin de pe stradă, care nu înţelege indicatoarele şi nici harta? Vă înmoaie inima şi vă transformă, în plin subconştient, în ghid turistic. Şi, dacă tot se duce în direcţia pe care i-o explicaţi, ar putea să se oprească la ... şi la ..., pentru că va vedea chestii interesante pe acolo. Îi recomandaţi să nu ia taxiul, pentru că îl „mănâncă” şi, oricum, nu degeaba se zice la noi că „mersul pe jos face piciorul frumos”. Apoi, concluzionaţi uşor, în gând: „bine că ai dat de mine, un român corect”.
Nu mai zic de situaţia în care vă duceţi la cineva plecat. Ce vrea de obicei? Murături, sarmale, orice aduce un iz de „acasă” şi o aromă de negăsit într-o altă ţară, din pricina vreunui condiment ciudat sau a unei părţi din materia primă care lipseşte. Aţi încercat vreodată să „băgaţi” cârnaţi de bere pentru cineva dintr-o ţară arabă? Atunci ştiţi la ce mă refer când vă spun de acel zâmbet de mulţumire.
Şi apropo de străini... Cunoaşteţi oameni de alte origini, stabiliţi aici? Ei vorbesc stâlcit, dar se chinuie. Scriu mail-uri cu diacritice. Vă întreabă de 7 ori cum se scrie/pronunţă ceva, ca să fie siguri. Se bucură la orice învaţă. Nu mai zic de momentele când degustă ceva „poale-n brâu” sau un pic de „horincă”. Oamenii ştiu că sunt imigranţi. Se luptă cu teama de a fi păcăliţi de oricine îşi dă seama că nu au accent neaoş. Dar au şi ei momentele lor, după câţiva ani de socializat cu oameni de-ai noştri, în care sunt întrebaţi ce sunt. Ştiţi ce zic? „Români”.
În plus, românii în altă ţară sunt politicoşi. Au simţul civic. Da, nu glumesc. Ştiu un român care s-a riscat să se certe cu germani în trafic, pentru că a fost primul care a lăsat două femei cu copii să profite de trecerea de pietoni şi a oprit maşina. Şi da, când ele au văzut numerele de România, şi-a apărat ţara. „Sunte şi noi, românii, civilizaţi, dacă nu ştiaţi”. Ştiu şi alţi români atât de grijulii încât, aflaţi într-o ţară străină, ţin de prize atunci când scot electricele de la sursele din perete. Că doar e mai bine să fii prevăzător decât păţit.
Românii plecaţi din ţară... o bucurie să îi întâlniţi. Se luminează la faţă când îşi văd compatrioţii. Îi iau la întrebări – relevante, bineînţeles. Compară şi observă mai multă sinceritate la „ai noştri” decât la cei „de-ai lor”. Povestesc până sunt opriţi. Le dau sfaturi românilor. Totul numai să le fie bine „fraţilor” lor. Ce vor spune ei nu apare în ghidurile turistice. Nici nu reies din zâmbetul neutru al fetelor de la „informaţii”. Dar îl vor ajuta pe turist să aibă o vacanţă mai comodă, mai frumoasă şi, pe alocuri, mai ieftină.
Iar olimpicii... textele despre ei umplu reţelele sociale. Văzusem un articol, acum câteva luni, despre ei. Avea titlul „Oamenii de care nu interesează pe nimeni”. Şi sute de mii de „distribuiri”. Pentru că oamenii ăia sunt matematicieni, sunt deştepţi şi sunt ai noştri. Le-au „luat faţa” celor din alte popoare şi au dus România într-o zonă la care nici măcar nu ne-am fi gândit. Cum să nu ne pese?
Ce mai avem noi? „Gameri”. Ăia care se joacă mult şi des – uneori şi pe bani. Şi care socializează cu străini prinşi de aceeaşi pasiune. Şi peste ce dau? Veşnica întrebare: „de unde eşti?”. Spun „România” şi riscă să audă fie „aaaa, ştiu, Rusia adică” sau, şi mai grav „Roma, frate, ăla e oraş, nu ţară. Zi şi tu Italia”. Şi tot ei, românii, stau să le explice pe litere cum se scrie şi să le dea ceva „instight-uri” despre personaje cum doar la noi găseşti. Da, Dracula, Hagi şi alţii ca ei. Pentru că atât ştiu străinii.
Şi mai sunt şi turiştii români în zone străine, bine cotate. Acei oameni care vor să cunoască alte ţări, pentru că au un spirit curios şi aventurier. Îşi iau harta în braţe, îşi aleg „obiectivele” de vizitat şi pleacă. Ajunşi acolo, sunt întrebaţi de unde sunt. Verifică tipul persoanelor din jurul lor şi spun: „din România”. Şi cum e atunci când apare un om care ştie câte ceva despre noi sau a fost aici? „Da, e frumos nu-ştiu-unde.”, „da, jucătorul nu-ştiu-care ne-a impresionat”. Cum e?
Nu putem să uităm de muzică. Bubuie cluburile de ceea ce fostul „house” se numeşte acum „dance”. Dar ştiţi bucuria interioară atunci când cineva ca Inna apare pe un afiş dintr-o ţară la care nu v-aţi fi gândit că ar ajunge – cu numele scris corect. Dacă nu apare scris bine, e altă discuţie. Nervi. Pentru că e o româncă neînţeleasă, într-o lume mare.
Dar şi atunci când un muzician/o cântăreaţă consacrat/ă scoate o piesă în română. E enervant, pentru că traseul ei e unul deja ştiut: „heavy rotation” pe radio, până când fiecare acord ajunge să provoace silă. Însă, undeva acolo, ceva parcă spune că „uite, e de-al nostru, nu a uitat de România”. Chiar dacă urlă că vara nu doarme până în prag de iarnă.
Da, românii mai şi petrec. Şi atunci merge un vin. Jidvei, Murfatlar, lacrimi, sânge, fel de fel de soiuri. Iar atunci când calcă pe alte meleaguri, după un vin specific în alte locuri, au un prim gând trecător: „e mai bun/prost/aromat/puţin aromat/sec/dulce decât Jidvei, Murfatlar sau un alt soi”. Pentru că sunt ale noastre şi nu dau greş.
Lăsând gluma mai mult sau mai puţin la o parte, suntem un popor care ne iubim ţara, dar nu o ştim. Vizităm ţări străine, dar tot peisajele noastre ne lasă cu gura căscată. Iubim sentimentul ăla când nu ştim ce înseamnă vreun regionalism auzit acolo, „la mama lui”. Ne place şi zâmbetul pe care îl avem atunci când credem că intuim ce înseamnă acel obiect care ne-ar ajuta la nu-ştiu-ce, recomandat de o gazdă care îşi decorează pereţii cu străchini, în loc de tablouri. Ne mai iubim şi limba, deşi unii „corporatişti” ne-o cam strică.
Dar noi, cu ajutorul limbii române, putem. Ce putem?
- Să ne imaginăm „unde a înţărcat mutul iapa” şi să ştim că e departe-departe;
- Să bănuim cum „a nimerit orbul Brăila”, dar să dăm speranţe sigure cuiva prin exemplul ăsta;
- Să nu ne placă atunci când cineva „ia boii de la bicicletă” altcuiva şi să ripostăm aşa cum trebuie;
- Să ştim că, uneori, „vrei, nu vrei, bea Grigore aghiasmă” – calea unui compromis avantajos;
- Să recunoaştem că mai „dăm cu mucii în fasole” şi să ne asumăm asta;
- Dimineaţa, uneori, ne mai place şi „să înghiţim gălbenuşul”;
- Să realizăm că e nasol să te uiţi „ca curca-n lemne” sau „ca viţelul la poarta nouă” şi să căutăm, repede, o soluţie care să ne „lumineze”;
- Să facem diferenţa între „unde dai şi unde crapă”, pentru că ştim să acceptăm intervenţia destinului/divinităţii;
- Dar cel mai bine ştim să trimitem pe cineva „în moaş-sa pe gheaţă”. Aşa cum simţim noi.
Dar, cum zice piesa, „noi suntem români” şi, cum ar zice nişte băieţi dintr-un alt gen muzical, atunci când mergem undeva „reprezentăm”.
Noi iubim România. Adică şi eu, şi voi, cei care acum citiţi acest eseu. Doar că, uneori, trebuie să ni se reamintească asta printr-un concurs cu o tematică pre-stabilită, în care trebuie să ne adunăm şi să realizăm ceva ce, parcă, nu mai e atât de evident.
Sau să ajungem într-una dintre situaţiile de mai sus. Şi undeva, într-un adânc al sufletului nostru pe care îl credeam uitat, ne reamintim că da, suntem români. Şi iubim România. Şi, din nou uneori, mai şi vedem asta scris pe o foaie. Şi o iubim cu tot cu locuitorii ei, buni sau răi, pentru că altfel am sta într-o cuşcă şi nu am vorbi nici măcar cu rudele. Şi nu am vrea să ştim rezultatul unei astfel de iniţiative.
E timpul să iubim România. Şi e timpul să o ştim.
Posts
